Interviuri

Anca Maria, doamna care descifrează IA! De la tehnician metalurg, la tezaur uman viu – povestea unui destin împlinit cu sute de mii de împunsături de ac

*Portul iei pe Valea Aiudului și obiceiul îngropării veșmintelor celor trecuți în lumea celor drepți

De la bun început, vă spun clar că nu cred în făcut, în ce ți-e dat și în frunte pus, nici în soarta de neabătut de la traiectoria prestabilită. Poate tocmai de aceea mi se tot arată oameni și destine, povești de viață cu-un fir roșu ce așteaptă, cuminte, să se lege-ntr-un fel. Un fel dintr-acela care îi face pe bătrâni să exclame: s-a-mplinit! S-a-mplinit sorocul, norocul, destinul, acela în care nu crezi, pentru că poate încă nu-l cunoști!

Livezile, Aiud, mai 2023

Doamna Anca Maria mă așteaptă în poartă, la numărul 85, fix la ora stabilită, pentru o întâlnire de prea mulți ani amânată. Nu, nu e o bătrânică dintr-aceea pitorească, în baston și cu năframă, e o doamnă, o doamnă bine! Știu, știu, ideea de tradiție, cusături tradiționale, ii și port popular dădea mai bine dacă porneam dintr-o bojdeucă, ceva, printr-un cotlon uitat de lume, nu? Păi tocmai imaginea asta pe care tot noi am vândut-o, și am făcut-o bine, cum, de altfel, bine am făcut, nu ne lasă acum să promovăm, cu același impact, pe cei care leagă, cu trudă și talent, cele două lumi. Cea patriarhalo-arhaică, de cea în care ne zbatem noi, tineretu` și speranța, cei care am rămâne fără o mulțime de elemente de identitate națională, dacă n-ar fi ei, continuatorii! Odată descoperite izvoarele umane ale tradițiilor, păstrătorii, chivotele deținătoare ale folclorului autentic, avem nevoie să-i susținem pe cei dispuși să învețe și să multiplice apoi meșteșugurile cu care ne fălim în fața lumii. Din timp, ca să nu ajungem să-i căutam prin vreme, când aproape vor fi uitat și ei ce astăzi luptă să ducă mai departe.

Gata cu morala, că avem de povestit, și e păcat să vă pierd atenția!  Mai jos, găsiți ce-am vorbit cu doamna Anca Maria, cea care, zi lumină, ba uneori și nopțile, descifrează ii vechi, și de sute de ani, pentru a le recrea, într-un mod cât mai autentic. O face de mai bine de un deceniu, și cu atâta pasiune, încât a fost și singurul reprezentant al județului Alba în grupul de lucru care a documentat dosarul UNESCO pentru ia cu altiță, intrată ca urmare în Lista Patrimoniului Imaterial al Umanității, la 1 decembrie 2022!

Urbea Mea: Cum ajunge un tehnician metalurg, tezaur uman viu, recunoscut la nivelul județului, și nu numai, pentru măiestria cusăturilor tradiționale?

Anca Maria: Nu a fost visul meu împlinit să devin tehnician metalurg. Dar așa au fost vremurile atunci, părinții nu au avut posibilitatea să mă susțină financiar pentru a urma o facultate, dar meseria asta am practicat-o cu plăcere. Știu să diagnostichez un motor care nu mai trage, la fel de bine cum știu să trec firul prin ac. Bine, la ambele operațiuni mă uit prin ochelari, dar n-are a face! Poate că lumea frumoasă a iei a venit ca o compensare la lumea dură din metalurgie, în care am activat atâția ani.

Titlul de Tezaur Uman Viu al Județului Alba l-am primit în anul 2021, după ce relația mea cu ia românească și cusăturile tradiționale s-a cristalizat, și asta în urma anilor de documentare, a sutelor de modele descifrate și recreate, după ce am înțeles că preocuparea aceasta trebuie și poate să fie mai mult decât un hobby. La nivel personal, un destin împlinit, iar pentru lume, o contribuție la nemurirea portului și a meșteșugului. De altfel, o satisfacție deosebită am avut să fiu în grupul de lucru care a documentat dosarul UNESCO pentru introducerea în patrimoniul universal a iei cu altiță. Am dobândit ca urmare a acestei activități titulatura de purtător de competențe, adică unul care descoperă, studiază și reface cusătura tradițională, dând-o apoi mai departe, prin a-i învăța și pe alții.

Urbea Mea: Unde v-ați întâlnit prima dată cu ia și cine v-a învățat meșteșugul?

Anca Maria: Cu lucrul de mână, meșteșugul și frumosul am crescut în casă. Aici în Livezile, Aiud. Bunicii erau rotari, mama, Mărioara, torcea și țesea, iar surorile ei, una era dantelăreasă, cealaltă croitoreasă. De la prima, Smărăndița, am deprins migala și ambiția lucrului perfect realizat, cealaltă, Valentina, m-a învățat să croiesc și să cos la mașină. La 7 ani torceam și eu, bunicul a avut răbdare să îmi arate, iar la 8, coseam cruciulițe. Cu ia m-am întâlnit, prima dată, în școala generală, la dansuri populare, unde, cum eram multe fete și puțini feciori, jucam rol de băiat și mă uitam cu jind la colegele în ii și poale. Abia în clasa a V-a am primi și eu, dar sentimentul de fericire mi-l amintesc și acum.

Prin liceu, deja aveam comenzi de la femeile de prin sat, să le repar ori modific costumele populare, așa am ajuns să cos și ii. Prima, de dragul cusăturii, am încercat-o pe material de perdea, să văd dacă pot.

Urbea Mea: Când ați înțeles că ia v-a fost, cumva, predestinată, spre a vă împlini destinul?   

Anca Maria: De cusut, am cusut toată viața, dar în mod aplecat și documentat, m-am dedicat cu preponderență iei începând cu anul 2013. Am căutat surse, am citit, am mers la șezători, am absorbit ce aveau să mă învețe atât profesori precum Nelu Dumitrescu, ori fetele din Șezătoare Cluj, cât și bunicile din Izvoarele, locul în care m-am încărcat mereu de energia celor care iubesc tradiția. Am cusut de atunci zeci de ii, reproducând modele din toate zonele țării. Iar ele, iile, vin la mine. Ii găsite în spălătorii auto, dădeau lustru băieții cu ele, ii găsite în cufere vechi și muzee, ba chiar o ie am dezgropat, întâmplător, din pământul curții mele. Veche de peste 100 de ani, ia de lucru a bunicii mă aștepta sub brazdă. Nu putrezise, își aștepta rândul la lumină!

II vechi, mi le lasă oamenii la poartă, alții mi le trimit prin poștă, iar eu le descifrez și le refac, pe pânză nouă, le readuc la viață, originalele fiind de multe ori prea deteriorate pentru a mai putea fi purtate.

Într-o zi, în timp ce coseam la o ie, mi-am amintit, ca prin vis, vorbele unei mătuși, pe când eram încă o domnișoară. Pe patul de moarte, m-a chemat și mi-a dat o verighetă și un „șir” de aur (fir metalic ce se întrebuințează la ii),  „ți-a trebui când ai coase ie”. Au trecut 40 de ani de atunci, și iată că vorbele ei s-au împlinit. Cum a știut, nu am idee. Pe vremea aceea nu mă preocupau cusăturile tradiționale, cât fustele mini și ciorapii plasă.

Urbea Mea: Că trag iile la dumneavoastră, pot să înțeleg, dar că ați dezgropat una, în curtea casei, asta trebuie să ne povestiți mai pe îndelete!

Anca Maria: Cu vreo șapte ani în urmă, am început sa cos o ie. Normal că m-am apucat de o ie cu model găsit în sat. Nu a trecut o lună de când am început să cos, că într-o zi, merg eu într-o parte a curții care era mai înclinată, să văd dacă nu a dat colțul ierbii. Era un început de martie, zăpadă s-a topit în fața soarelui, și îmi era dor de primăvară. Când îmi arunc ochii, văd o bucată murdară de țesătură din cânepă, ce ieșea din pământ! Imediat mi-am dat seama ce este, dar am avut o sfială, o reținere să o dezgrop. Era o ie a bunicii mele, Silvia lui Aurel a lui Boros.

Atunci mi-am amintit despre obiceiul nescris al oamenilor locului. Când un membru al familiei pleca la cele veșnice, piesele de îmbrăcăminte care i-au aparținut se donau vecinilor, cunoștințelor,  celor cărora li se potriveau.  Dar erau și anumite haine care fie erau mai rupte, mai coapte, fie urmașii nu considerau că trebuie donate, și atunci le îngropau în pământ.  Niciodată nu le ardeau.

Ia este mică, și bunica era o mânuță de femeie, iar după decorul puțin de pe ea, am dedus ca era ie de toată ziua. Ia „bună” a lui buna, era o ie cusută pe scrisoare, doar cu decor negru, și cu ea s-a îngropat.

Urbea Mea: Care erau și cum se purtau iile în vremea bunicii dumneavoastră? Vă amintiți?

O fată de măritat trebuia sa aibă o ie. Erau fete care își coseau iile (destul de puține), fete care aveau ii cusute de mamele lor, sau fete mai înstărite, ai căror părinți aveau posibilitatea să le cumpere o ie. Deci, de cusut, cosea tot aia săracă, pe o nimica toată! Aceste ii erau ,,iile bune”, adică acele ii care se îmbrăcau la nuntă, ulterior la biserică, de sărbători și la joc, în sat. Dar nu toate fetele aveau ii și poale la propria nuntă. Unele, mai sărace, împrumutau (fără bani, căci atunci erau alte vremuri).

Această ie „bună” o aveau fetele toată viața, foarte rar se întâmplă să își mai facă încă una. Când erau la apusul vieții, cereau să fie îngropate în costum, considerând ia și poalele ca fiind cel mai scump veșmânt și cel mai demn cu care pot apărea în fața Lui Dumnezeu. De aici și dispariția atâtor ii frumoase!

În sudul țării, fata îi cosea viitorului mire o cămașă, pe care să o îmbrace la nuntă. În zona noastră nu, chiar se considera nedemn să îi facă un cadou înainte de nuntă. Pentru nuntă îi făcea mama lui o cămașă, sau se descurca el cumva, adevărata și frumoasa cămașă i-o făcea soția, după căsătorie. La fel și la bărbat, cămașa ținea o viață, cămașa „bună”, de duminică.

În viața de zi cu zi, femeia purta tot o ie, dar fără decor, sau cu decor foarte puțin. Nu aveau ele timp să coasă foarte mult pe o ie de lucru, și nici nu merita. Ia se spăla cu săpun, se opărea cu cenușă și se clătea pe vale, bătută cu maiul, pe scaunul cu patru picioare, unul asemănător cu cel descris de Ion Creangă, în „Amintiri din copilărie”. Toate aceste operațiuni ar fi deteriorat cusătura și atunci modelul era foarte puțin, ori lipsea. Pe ia lui buna am găsit decor minimal, cusut cu roșu, ceea ce denotă că a făcut-o mai la tinerețe.

Urbea Mea: Câte ii ați cusut de atunci, cât durează să finalizezi o asemenea piesă și cât costă, dacă sunt de vânzare?

Anca Maria: Dincolo de cusături individuale, reparații și „amendamente” aduse iilor în circulație, să le spunem așa, am 60 de ii încheiate și alte 10 în lucru. Pentru o ie simplă lucrez circa o lună, pentru una bogat ornamentată, 3 luni. Asta după ce am atins un anumit nivel de dexteritate și pricepere. De curiozitate, am numărat într-o zi modelele repetitive de pe o ie, mi-au ieșit 20.000 de cruciulițe, și asta pentru o piesă simplă, fără a număra celelalte tipuri de cusături.

Prețul unei ii pornește de la 2000 de lei și poate ajunge la 1000 de euro. Nu duc lipsă de comenzi, chiar și de peste ocean, dar prefer să dezleg ii vechi, de mai bine de 200 de ani. Nu lucrez pentru profit, prin urmare, cea mai mare satisfacție o am când scot la lumină un lucrușor uitat de lume, un model nou, deosebit, nemaiîntâlnit.

Urbea Mea: Cu ochelarii pe nas, unii dezleagă rebus, dumneavoastră, cu lupa de cusut mereu pe cap, dezlegați modele de pe ii. Ce faceți când nu lucrați?

Anca Maria: Când nu lucrez, primesc oaspeți, organizez șezători, îi învăț pe alții să coasă. Primesc pe oricine dorește sincer să învețe, și am învățăcei, de toate vârstele, fete și femei, dar și bărbați. Vin din Alba Iulia, Ocna Mureș, Cluj, Turda, am avut și de la Suceava care au solicitat să vină. În pandemie, am mutat șezătorile pe zoom, dar nu ne-am lăsat. Când nu vin ei la mine, merg eu în comunitățile în care sunt invitată, fie pentru o expoziție, fie pentru sesiuni de lucru. Am colaborat cu Academia Doamnelor din Alba Iulia, Biblioteca „Liviu Rebreanu” Aiud, Centrul de Cultură „Augustin Bena” din Alba Iulia, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca etc. Am fost la diverse manifestări, la cămine culturale, așezăminte sociale, oriunde ia a fost subiect de dezbatere și deprindere.

Atunci când nu am o activitate legată de cusut, petrec timp cu familia sau îmi îngrijesc grădina, florile și plantele, adun semințe și le trimit celor care au nevoie, ori bucătăresc ceva bun pentru copii și nepoți.

Urbea Mea: Ce v-ați propus în viitorul apropiat? Ce planuri legate de ii, cusut și portul tradițional aveți de gând să puneți în aplicare?

Anca Maria: Lucrez de ceva vreme la reabilitarea și revitalizarea a cămășii bărbătești din județul Alba, pe nedrept lăsată, cumva, în umbră. Apoi mi-am propus să țes catrințe, sens în care au căutat un război vechi de țesut, l-am și găsit, în zona Râmeț, de unde urmează să-l aduc acasă și să-l pun la treabă.

Îmi doresc apoi să găsesc o formă prin care să pot în mod organizat să ofer îndrumare celor care doresc să învețe să coasă ii, aici, la mine acasă. Iar dacă îmi mai rămâne timp și sănătate, nu exclud să urc pe piedestalul lor de drept atât ia, cât mai ales cămașa bărbătească veche de Alba!

Pe pânză de cânepă ori bumbac, cu fir de ață, ori dintr-acela alunecos, de mătase, doamna Anca Maria coase ie, și o face atât de frumos și perfect, încât ai putea jura că-s din fabrică, ceea ce nu e neapărat un avantaj, nu când vrei să te deosebești de marfa turcească, ori de altă proveniență, cu care ne întâlnim peste tot prin țară, pe la obiectivele turistice.

Mulțumește pentru îndrumare, ajutor și încredere tuturor celor împreună cu care a depănat firul roșu al identității noastre, prin cusăturile tradiționale, între ei: Marinela Baba, Ligia Fulga, Teodora Zărnescu Craiu, Alexandru Pal.

O puteți urmări, susține și aborda și aici: https://www.facebook.com/maria.anca.10

Mai jos, o galerie de frumos, marca Anca Maria!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vă recomandăm și

Back to top button