Dulce și amar

Generația cu cheia la gât…

Am crescut și eu cu cheia la gât și bineînțeles că am fost șoim al patriei, pionier și utc-ist. Am trăit toate bucuriile simple și nesofisticate ale epocii respective și care sunt foarte greu de înțeles acum. Sana cu parizer și iaurt în pauze, la școală sau câteva banane și portocale de sărbători dar și multă prietenie și multe amintiri din copilărie într-o lume care nu era (încă) invadată de gadgeturi și de alienare.

Liceul era un adevărat templu al prieteniei și era de neimaginat ca și un singur profesor să nu vină la ore și exista mult respect care nu era tot timpul impus ci cumva asumat și nu puteai fenta la nesfarșit viața, ascunzându-te după copaci în căutarea unei vieți mai ușoare. Sigur e că nu totul era perfect și că meritocrația avea un drum corect pînă la un anumit moment… se intra greu la facultate și apoi lucrurile intrau într-un labirint extrem de greu de înțeles pentru cei care nu au trăit timpurile… cu repartiții republicane și șefi fără studii superioare, câteodată, dar cu dosar de partid (ahh) bun și cu multe greutăți de surmontat în orașe străine cu oameni nu totdeauna prietenoși cu tine. A fost generația cu cheia la gât, cu biciclete Pegas și biscuiți Eugenia și Brifcor în loc de Cola și alimente fără euri, dar și într-o tăcere ciudată și o libertate la fel, în care nu-ți dădeai seama cum la un moment dat alergai fără să vrei pe un culoar spre un obiectiv pe care viața ți-l desena aproape obligatoriu, dacă voiai să trăiești decent.

Şi uite că deodată libertatea asta a devenit mult mai încăpătoare și generația cu cheia la gât, trecută prin atâtea greutăți și experimente, a ajuns la maturitate, trăind aproape jumate din viață într-un regim și cealaltă jumate într-un alt regim. Şi copiii pe care i-am crescut cu multă dragoste și cărora am încercat să le insuflăm ambiție și putere de luptă, râd de poveștile noastre din copilărie, care pentru ei sunt de pe altă planetă.

Ei, de multe ori, cred că toate vacile sunt mov și se plictisesc la școală, unde profesorii chiulesc mai mult ca ei. Sunt greu de motivat pentru că văd în jur exemple proaste și văd cum aproape totul e de cumpărat, de la conștiințe pînă la diplome în facultăți private. Sunt hipersensibili și de multe ori, prea egoiști în fuga lor rapidă spre un miraj sclipitor, dar care nu are substanță și duc cu ei, cateodată, toată neștiința noastră de a le explica de ce nu sunt încă pregătiți pentru o competiție incorectă, de ce unii fură startul și de ce se compun biografii goale de conținut care ajung în leadership.

Nu are rost să le explicăm, decât cu titlu anecdotic, cum am crescut cu cheia la gât și cum am făcut diverse școli și câte examene am dat. Acum nu (mai) e relevant și aproape nu mai contează. Ceea ce contează este să înțeleagă – și depinde de felul cum ne apropiem de sufletul lor și de mintea lor – că și dacă pleacă afară și dacă rămîn să lupte trebuie să-și asume obiectivele generației lor dar și obiectivele generației noastre și ale părinților noștri. Să construiască ceva durabil și nu doar pentru azi și să înțeleagă că totul se poate, dar nu în orice condiții și nu oricum… și nu cu oricine chiar dacă nu ai cu cine…

Ste Lyann

Blogger & much more

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button