Nu știi încotro te duce viața… doar simți că îți lipsește ceva esențial… și câteodată nu știi ce, nu poți pune degetul pe rană sau ți-e frică să pui degetul pe rană… un prieten profund și minunat nu poate fi replicat și nici clonat… el locuiește în sufletul tău dintotdeauna și va fi mereu acolo… nu este cineva perfect care apare doar la cumpene și vorbește doar în pilde, e cineva care râde mult și ia asupra lui ceea ce tu nu poți lua și care e vulnerabil ca și tine… sensibil și cald și de multe ori inadecvat cu situațiile și cu oamenii… dar are fibră de luptător și finețe de spadasin și se uită la tine sau prin tine și gândul lui te preocupă…
Profunzimea înseamnă să simți și să nu poți spune nimic decât atunci când e timpul, sau să spui greșeli și e cazul să-ți asumi greșeala… să vorbești despre alinierea planetelor și despre filozofie cu aceeași naturalețe ca și despre piramide sau turnul înclinat din Pisa, despre sport sau despre modă sau despre cărți… nu înseamnă să concurezi separat pentru a câștiga ceva, ci să alergi împreună pentru a descoperi ceva…
La un moment dat, realizezi că viața trece prea repede pentru ca să ai timp de lucruri superficiale și de oameni superficiali… care trec pe lângă tine ca într-o gară de provincie și pare de multe ori că ești invizibil… ai vrea să strigi… sunt aici și mă încăpățânez să exist, dar de fapt știi cum e… nu te pot vedea decât cei care te pot simți…
Un prieten profund și minunat nu e o utopie și nu înseamnă doar ficțiune, este de fapt o esență a ceea ce există bun și minunat pentru fiecare, în lume… trebuie doar să vrei să-l întâlnești și să ai puterea să-l trăiești și să-l visezi neîncetat… e un alter ego al tău și o oglindă care nu distorsionează nimic…
Și dacă știi că există, ar fi bine să aștepți timpul potrivit să apară, de ce nu, chiar într-o vineri 13… într-o lume defectă și din ce în ce mai cenușie, în care sensibilitatea a devenit un moft… iar profunzimea, o vulnerabilitate esențială a eului interior…
