Tot timpul ne luptăm cu propriul nostru egoism, care există în diferite forme și se manifestă în forme diferite… și cu egoismul celorlalți trăitori în jurul nostru… e o luptă care doare și care ne doare, pentru că egoul nostru suferă intens, atunci când avem așteptări care nu se materializează și mai suferă… poate mai intens, atunci când egoul nostru se ciocnește cu un alt ego… E foarte ciudat să îți dai seama cât de mult doare suferința propriului nostru eu interior, în diferitele situații în care te pune viața… vrem să fim admirați, prețuiți sau să fim iubiți… vrem să simțim tot timpul căldura celorlalți și să ne încălzim cu ea, fără să ne gândim dacă ea poate sosi tot timpul sau dacă atitudinea noastră față de ceea ce primim este aceeași tot timpul…
E foarte simplu să dorim să primim tot timpul ceea ce ne dorim și ni se pare că ni se cuvine… chiar dacă ne dăm seama cât de egoiști suntem când gândim așa… dar nu realizăm cât de mult greșim, de abia atunci când devorăm, precum niște vampiri, sursa noastră de bine și de caldură și o secătuim de energie… De abia atunci realizăm cât de mult înseamnă faptul că, undeva… există cineva care știe și poate să dăruiască, iar asta îl face fericit și mai ales, că nu se gândește cât de mult și cât de intens dâruiește… pînă în clipa când se vede abandonat în jungla urbană și atât de singur… s-a dăruit pînă la ultima fărîmă și are nevoie să se regenereze și privește lung în zare, în speranța că poate va primi un ajutor de undeva… sau poate egoismul din el se va trezi și va reacționa…dar nu ca să se ia la luptă cu un alt ego sau cu propria suferință… ci ca să găsească acel echilibru, care locuiește pe vârful muntelui pe care trebuie să-l urci sau în golful în care te poți odihni și poți aștepta… pe cel/cea care nu te devorează…
