Un nou studiu realizat de Centrul de Cultură ,,Augustin Bena”, de această dată, asupra obiceiurilor tradiționale din Județul Alba, precum și o nouă expoziție de artă fotografică amplasată în spațiul expozițional urban al Centrului de Cultură ,,Augustin Bena” în perioada 24 iunie – 14 iulie 2019.
OBICEIUL SECERIȘULUI LA IZVOARELE – COMUNA LIVEZILE, JUDEȚUL ALBA
În miezul verii, în perioada secerişului, la poalele Munţilor Trascău, se îndătina ca obicei de întrajutorare, claca la seceriş. Oamenii se asociau şi se ajutau reciproc la secerat, asocierile făcându-se pe legături de familie sau pe vecinătăţi. Aşa se întâmpla, de pildă, pe Valea Aiudului, la Izvoarele, în judeţul Alba. Rude, prieteni, vecini, dacă au fost cumva supăraţi, acum se împacă, se asociază, se ajută reciproc pentru a-şi vedea cât mai degrabă în curţi şi şuri roadele muncii.
Oamenii care participau la clacă nu erau plătiţi cu bani, ci erau omeniţi cu mâncare şi băutură. Gazda clăcii îi anunţa cu o zi înainte pe cei care trebuiau să participe la clacă, în majoritate fete şi feciori, dar şi femei şi bărbaţi şi muzicantul satului.
Grupurile de secerători se adunau la casa gazdei, unde erau omeniţi cu plăcinte, cu vin sau ţuică şi porneau împreună cu gazda spre lanul de grâu care urma să fie secerat. În drum spre lanul de grâu şi în timpul secerişului, secerătorii cântau un cântec specific:
„Dragu-mi-i la secerat,
Când îi badea la legat.
Pe mărunchi seceră dragă,
Eu secer şi badea leagă.
Pe mărunchi seceră bună,
Eu secer şi badea-adună.
Eu fac badii legătoare,
Badea leagă snopi în soare
Şi tare-i plin de sudoare
De aşa arşiţă mare.
Iar snopii când i-a legat,
În claie i-am adunat,
Iar când vine pe-nserat,
Noi spre casă am plecat,
C-am gătat de secerat.
Din spice de grâu curat,
Ce cu drag le-am adunat,
Am făcut mândră cunună,
Să petrecem împreună.”
În capătul lanului, fetele şi femeile îşi luau secerile de pe umăr, le desfăceau din cârpa în care erau învelite, îşi făceau cruce şi începeau să secere. Spicele pe care le cuprindea secerătoarea o dată în mână formau un mănunchi, iar mai multe mănunchiuri formau snopul, deasupra căruia femeile puneau o legătoare făcută tot din spice.
Bărbaţii veneu în urma lor şi legau snopii, apoi făceau clăile. Din 26 de snopi se făcea o claie formată din 4 picioare clădite din snopi suprapuşi, aşezaţi cu spicele înăuntru, spic pe spic, în formă de cruce, iar deasupra, la locul de întâlnire a spicelor, se punea „popa”, un snop mare care le proteja să nu intre ploaia printre ele.
Construirea clăilor era foarte importantă, deoarece se spunea că „din grâu ud în claie nu mai creşte pâinea”. De obicei, se secera pe porţiuni numite „postăţi”; între ele se făcea o pauză în care secerătorii îşi stâmpărau setea cu apă rece adusă de gazdă, mai glumeau, în timp ce muzicantul le cânta.
Dacă ţinea claca până seara, la amiază se făcea o pauză de două ore, timp în care secerătorii mâncau „mâncare din straiţă” adusă de gazdă, de obicei pită cu slănină, brânză, ouă fierte, ceapă, roşii, ţuică şi vin, iar apoi se odihneau o oră, după care îşi reluau lucrul. La sfârşitul secerişului, femeile împleteau „cununa” din cele mai frumoase spice. „Cununa grâului” avea formă de cerc şi o ducea pe cap o fată fecioară.
Ceremonialul avea un caracter festiv, solemn, cununa trebuia purtată prin sat, de-a lungul uliţelor, cu întregul alai de secerători. În drum spre casa gospodarului, secerătorii cântau cântecul cununii:
„Foaie verde de alună,
Adă apă la cunună,
Cununa trăbă udată,
Fata trăbă sărutată.
Foaie verde calapăru,
Adă apă cu ciubăru,
Cununa trăbă udată,
Fata trăbă măritată,
Că de tri ani să tăt gată
Şi încă nu-i măritată.
Cununa trăbă udată
Cu apă de la vale,
Cu jinars de la căldare.
Cununa trăbă udată
Cu apă de la Nicula,
Să-i sărute badea gura.
Cununa trăbă udată
Cu apă de la Blanga,
Ca să mărităm fata.”
Sătenii îi aşteptau pe secerători la porţi, cu doniţe pline cu apă, să ude cununa şi pe fata care o ducea, zicând: „Să dea Dumnezeu grâne bogate şi la anu’ care vine!”
Stropitul cununii de spice cu apă constituia o mărturie a credinţei străvechi că apa este generatoare de recolte bogate pentru anul ce va veni. Când ajung la poarta gospodarului, un grup de secerători strigă:
„Deschide, gazdă, poarta
Că venim cu cununa.
Cununa-i de grâu frumos,
Mânce-l gazda sănătos.”
Gazda îi întâmpina cu urarea „Bine aţi venit!” şi îi poftea în curte, unde erau aşteptaţi cu mesele întinse. Dacă era zi de post, se pregătea, de obicei, fasole frecată, iar în restul zilelor, „zamă cu carne”, plăcinte şi vin. Pe una dintre mese se găseau un colac şi o sticlă cu vin. Întregul alai de secerători ocolea masa de trei ori, după care cununa şi purtătoarea ei erau udate cu apă, din abundenţă. Stăpâna casei primeşte cununa secerişului şi spune:
„Cununiţa gâului,
Belşugul pământului,
Te-om lua şi te-om păstra,
La toamnă te-om semăna,
Tot mai mult belşug vei da.”
Cununa se păstrează la loc de cinste, de regulă în „casa dinainte” la icoană sau la grindă, până în toamna sau primăvara următoare, la noul semănat al grâului, când boabele rezultate din ea se amestecă cu cele ce urmează a fi semănate, ca să sporească rodul. Purtătoarea cununii primeşte de la gazdă un „ţâpău” şi o puicuţă.
Secerătorii sunt invitaţi la masă, după care se încinge jocul până târziu în noapte. Spre sfârşitul petrecerii de la claca secerişului, secerătorii îi mulţumesc gazdei prin strigături de genul:
„Mulţumim la gazda nost’,
Că ne-o omenit frumos
Cu pită şi cu jinars,
Gazdă bună, bun rămas.
Merem să ne hodinim,
Dimineaţă iar pornim
La alţi oameni de prin sat,
Cari mai au de secerat.”
Grâul era dus acasă cu carul cu boi, era aşezat în podul şurii, iar gospodarul aştepta să-i vină rândul să-l îmblătescă cu „batoza”. Înaintea îmblătitului cu batoza se folosea „îmblăciul”, o unealtă rudimentară făcută din două beţe groase, găurite la unul din capete şi legate cu o curea sau cu două inele metalice. Unul dintre beţe, cel mai lung – circa 1,5 metri, era ţinut în mână şi se lovea cu el în aşa fel încât al doilea băţ, din capăt, de circa 60-70 cm să lovească spicele cu toată suprafaţa, asemenea lovirii pământului cu biciul. Snopii erau puşi jos în curte, pe un lepedeu de cânepă, şi loviţi cu „îmblăciul” până ieşeau boabele. În final, paiele erau adunate cu furca şi făcute „jireadă”, iar grâul era vânturat de pleavă şi depozitat în hambar.
Când gospodina făcea prima dată pâine din grâu nou, obişnuia să facă o prescură, pe care o ducea la biserică pentru pomenirea morţilor, pentru membrii familiei şi pentru sporul din casă, şi un „ţâpău”, pe care îl dădea unui om sărac.
– Ședință foto realizată de Vasile Sârb, fotograf al Centrului de Cultură ,,Augustin Bena”, cu sprijinul comunității din satul Izvoarele, comuna Livezile, județul Alba, cărora le mulțumim!
– Text: Marinela Baba, referent de specialitate al Centrului de Cultură ,,Augustin Bena”
– Corectură text: conf. univ. dr. Georgeta Orian, Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia, Facultatea de Istorie și Filologie, coordonator al Cercului de Etnologie ,,Ovidiu Bârlea” al universității.
