După 9 ani de specializare și muncă în Germania, Laura Precup a venit acasă! Este medic psihiatru la Clinica Prevent

Un leu și o banană, oferite de o bătrânică în liftul spitalului, „șpaga” care a umplut paharul unei tinere rezidente din Alba Iulia, acum mai bine de zece ani

De ce se duc românii, când se duc, departe de casă, în țări străine, știm deja. De lehamite, sleiți de neputință! Pleacă urmărind confortul unei certitudini, sătui de promisiunea incertă a unui viitor decent, în propria țară. Caută un trai mai bun, condiții mai bune de lucru, mai binele. De ce se întorc, cei care se întorc? Același răspuns valabil: de dorul unei anumite stări de bine, pe care o simți numai acasă, și pe care, de cele mai multe ori, vor să o ofere, ca experiență, copiilor ce li s-au născut peste hotare. O senzație pe care nu o poți cumpăra cu bani. Se întorc pentru un alt tip de confort, unul, să-i spunem, afectiv.

Așa au stat lucrurile și în cazul Laurei Precup, născută la Alba Iulia, crescută la Bucerdea, la bunici, și care, după ce a luat calea străinătății la trei săptămâni după nuntă, cu soț cu tot, a revenit acasă. Au plecat doi, au venit trei, și în scurtă vreme au fost patru. Pentru copilașii lor, Laura a decis să se întoarcă, indiferent cât de bine s-au adaptat la viața și munca în Germania, pentru ca băieții lor să crească în sânul familiei extinse, să se bucure de iubirea bunicilor, să zburde cu copiii pe stradă, numai să treacă drumul și să fie deja acasă la vre-un prieten.

Medic primar psihiatrie și psihologie, Laura a intrat recent în echipa Clinicii Prevent din Alba Iulia, și nu vă ascund că, întâlnind-o, i-am invidiat entuziasmul, licărirea aceea din privirea omului pasionat, neapăsat de griji pecuniare și nici de ziua de salariu, mai mereu marcată în calendarele noastre, de perete, electronice, sau mai știu eu de care. Laura Precup este specialistul care a absorbit tot ce a avut sistemul medical nemțesc de oferit, ca informație și mod de implementare, și care vrea să-și pună acum cunoștințele și experiența la bătaie, pentru satisfacția dată de reușită. În cazul ei, de reabilitarea pacientului!

Mai jos, un mini-interviu cu cea în care eu îmi pun toată nădejdea că ne va ajuta să ne schimbăm mentalitatea, să ne scuturăm de prejudecăți, și să ne raportăm la tulburarea și afecțiunea mintală, ca pe orice altă boală!

Urbea Mea: Care a fost momentul în care ai decis să părăsești România și care a fost realitatea din Germania, față de proiecțiile de acasă?

Laura Precup: Am plecat din sistemul medical românesc în 2012, de la un salariu de 800 de lei și încă 200 în bonuri. Lucram atunci pe secția de cadiologie a Spitalului Județean Alba când, într-o zi, o bătrânică s-a urcat cu mine în lift și mi-a întins un leu și o banană. De șoc și de rușine, nu am avut nicio reacție. Cu ele spera, sărmana, să cumpere bunăvoința unui cadru medical, într-un spital din România, pentru că știa că la medic trebuie să dai. Atât a avut ea. Mi s-a rupt sufletul pentru ea, și pentru mine! Nu voiam să ajung să trăiesc din plicuri, pentru că din salariu era aproape imposibil, așa că, da, am plecat. Inițial acasă, unde am început să învăț intensiv limba germană, îmi amintesc că au fost scumpe, mergeam de două ori pe săptămână la ore, iar după ce am obținut certificarea de limbă B2, împreună cu soțul, am plecat în Germania. Se întâmpla în noiembrie 2013, la trei săptămâni după nuntă.

Germania, dincolo de încercările de început, și dormitul pe canapeaua fratelui meu, a corespuns întru totul așteptărilor noastre. Bine, nu am învățat perfect limba, pentru că eram o comunitate mare de români, chiar și la serviciu aveam mulți colegi din România, așa că, de comunicat, comunicam preponderent tot în limba maternă. Dar sistemul medical german mi-a permis să mă specializez atât în psihiatrie cât și în psihologie, și să le practic concomitent, într-o abordare holistică a nevoilor unui pacient. Da, psihiatrul este medic, și doar el poate stabili și prescrie medicație specifică, dar pastilele sunt doar un adjuvant la terapie. Rezolvă simptomatic, precum un antitermic, problema cu febra, dar nu și cauza ei, nu vindecă boala. Și aici este nevoie de cunoștințele psihoterapeutului. Un tratament corect înseamnă atât medicație, cât și terapie.

Urbea Mea: Care au fost pozițiile ocupate în sistemul medical din Germania și care este, practic, experiența ta de lucru acolo?

Laura Precup: Între 2014 și 2019, am lucrat ca medic rezident psihiatrie și psihoterapie la Spitalul Clinic de Psihiatrie și Psihoterapie Luedenscheid. Aici, 2,5 ani i-am petrecut pe secția de acuți, timp în care am acumulat multă experiență în situațiile de criză, prin gărzile de 24 de ore, în prima linie. Totodată, eram responsabilă de un complex de locuințe externe, pentru oameni cu boli psihice, dar și de un centru pentru seniori cu demență. Restul anilor i-am petrecut pe secția de cronici, în ambulator și în clinica de zi, unde accentul se punea pe psihoterapie individuală și de grup.

Din 2019 până în 2021, am lucrat ca medic rezident neurologie, la Clinica de recuperare neurologică și ortopedică Rhein Sieg, Nuembrecht, unde am și absolvit un stagiu de un an și jumătate pe secția de reabilitare neurologică intensivă. Aici am avut ocazia să tratez pacienți cu diferite patologii, multimorbizi, aprofundând procesul Weaning – recuperarea respiratorie a pacienților asistați mecanic, și nu numai. Experiența a fost una intensă și intensivă, clinica având peste 300 de paturi. Iar în ultimul an, înainte să ne întoarcem în România, am activat ca medic primar psihiatrie și psihoterapie la același Spital Clinic de Psihiatrie și Psihoterapie Luedenscheid, unde am devenit responsabilă pentru o secție mixtă de pacienți cronici, cu 16 paturi, un medic rezident, un psiholog, dar și pentru secția de intensiv acuți închiși, cu 12 paturi, 2 rezidenți și un psiholog.

Urbea Mea: Îți amintești de un caz deosebit, între reușitele tale profesionale?

Laura Precup: Da, a fost un bărbat, de 37 de ani, cu tulburare borderline, una dintre cele mai dificil de stabilizat afecțiuni, care a venit prin sistemul de urgență la noi în spital, în plină criză. Deși avea domiciliul în altă localitate, iar în Germania nu te poți trata decât la spitalele din zona în care ai reședința, a rămas la noi. Inteligent și manipulant, reușea să găsească punctul slab în sistem, de exemplu la schimbarea gărzilor, și atunci încerca tot felul de gesturi auto-mutilante, devenind violent atât cu el cât și cu cei din jur. Gravita de pe o secție pe alta, ajungând invariabil la închiși. Acuza sistemul și cadrele medicale de rea voință, de lipsa implicării în cazul său, până când, într-o zi, după un alt episod violent, lovindu-mă de refuzul colegilor de a-l mai primi pe vreuna dintre secții, l-am întrebat ce are de gând. Ori acceptă tratamentul și face terapie, ori vrea să se sinucidă. Să se decidă. Surprins de faptul că nu l-am externat, cum se aștepta și știa că ar fi meritat. A semnat un contract de tratament, pe care l-a și urmat, iar la externarea ce a urmat după câteva luni, ca un pas firesc a reabilitării lui, mi-a mulțumit, cu lacrimi în ochi, pentru că i-am dat o șansă, ultima, când sistemul nu mai voia să i-o dea. A ieșit stabil, iar când l-am revăzut la 4 luni, era în continuare în regulă, urma tratamentul și se bucura de o viață liniștită, alături de cei dragi.

Urbea Mea: De ce nu merg românii la psihiatru? Parcă cu psihologul ne-am mai obișnuit, dar cu psihiatrul, încă nu.

Laura Precup: Suferim, încă, de o rușine întipărită în mentalul colectiv. Cum să te duci la psiholog, darămite la psihiatru, ce, tu esti nebun? Apoi e vorba de medicație, care, ca orice alt medicament, are efecte secundare. Dar la ibuprofen nu citește nimeni cearșaful prospectului, pentru că, tot la nivel de mental colectiv, e bun, verificat, trece durerea de cap. Orice pastilă ar prescrie medicul psihiatru, studiem efectele secundare cu mare atenție, și nici nu am luat bine pastila, că parcă deja ne ia cu vertij. În unele cazuri, schemele de tratament medicamentos, la fel ca la orice afecțiune cronică, dacă vreți, trebuie luate a la long. Încă un prag psihologic pentru noi! Păi, la diabet, sau în bolile cardiace, nu avem tratament de lungă durată, pe viață? Acolo de ce nu mai e o problemă să ne luăm medicația? Eu spun așa: nu vă fie frică! Aveți încredere în medici! Tulburările și afecțiunile mintale, ca orice altă boală, luate din timp, se vindecă, ori se ameliorează mai repede, cu pastile mai puține, deci mai puține neplăceri de la ingerarea lor. Dacă nu ți-e bine, de ce să nu vii să primești ajutor, să redevii funcțional, adaptat, fericit?

Urbea Mea: Care sunt primele sau cele mai comune semne care ar trebui să ne dea de gândit, cum că există o suferință la nivel mintal, și că ar trebui să căutăm ajutor pentru a o rezolva?

Laura Precup: Boala mintală este determinată de anumite schimbări de natură chimică care au loc la nivelul creierului. Printre cele mai comune semne că ne putem îndrepta spre așa ceva, se numără: insomnia, îngrijorarea constantă față de viitor, lipsa bucuriei și tristețea permanentă, trezirea la orele mici ale dimineții, fără a mai adormi, anxietatea, fie că ne e frică să vorbim în public, teama de unele locuri, ori frica de a fi criticat și gândurile de suicid. Atenție, nu e vorba despre planificarea unui asemenea act, ci și de gânduri precum: „Dacă aș muri, aș scăpa de toate grijile!”, „Mai bine n-aș mai fi, și toată lumea ar fi fericită!”. Este foarte important să cunoaștem aceste aspecte și să le verbalizăm în fața specialistului. Am constatat, în cazul majorității pacienților mei, o eliberare instantanee, odată verbalizate, recunoscute, aceste gânduri.

Un semn la fel de îngrijorător și care poate duce la agravarea unei afecțiuni este consumul de alcool și/sau droguri, care duce la dependențe și mai greu de tratat.

Psihozele, categoria cea mai păcătoasă dintre simptome, caz în care este dificil pentru individ să discearnă între ce este real și ce nu: aude voci, se simte urmărit, vede oameni care nu există, se crede altcineva, chiar Dumnezeu.

Și nu în cele din urmă, demențele, care apar, în general, cu vârsta înaintată.

Cele mai frecvente afecțiuni, atât în rândul românilor cât și al europenilor, rămân depresiile, anxietatea și consumul de alcool și stupefiante. Știați, de exemplu, că o singură doză de drog, pe un fond genetic de care nu putem fi conștienți, este suficientă pentru a declanșa o psihoză cu episoade repetitive? Din fericire se pot trata rapid și definitiv, dar asta nu înseamnă că nu pot avea consecințe dintre cele mai nefaste, dacă nu se renunță la consum.

Urbea Mea: Cum putem ajuta o persoană despre care avem bănuiala că are nevoie de ajutor de specialitate?

Laura Precup: Empatia este primul ajutor. „Sunt aici, te ascult, te înțeleg, nu te judec!” Aceasta trebuie să fie abordarea inițială cu orice persoană aflată într-o suferință de care e conștientă, sau nu. Îndrumarea către o programare la medicul specialist, și însoțirea persoanei la consultație, până la ușa cabinetului și înapoi acasă, poate fi de real ajutor. Apoi, răbdarea și consecvența. Medicamentele funcționează diferit de la o persoană la alta, poate dura puțin până se găsește schema optimă, dar pentru cazurile depistate la timp, odată identificată, simptomele se pot ameliora și în termen de 10 zile, iar în 4-6 săptămâni pot dispărea definitiv, desigur, în funcție de afecțiune.

Și eu am mers la psiholog, în facultate! Nu reușeam să fac față examenelor orale, nu mă puteam aduna să vorbesc în public. Am mers, am rezolvat, de atunci nu m-am mai confruntat cu acest impediment.

Boala mintală sau tulburările de natură psihică nu trec de la sine, nu sunt o indigestie! Este important să realizăm la timp că trebuie să intervenim!

Pe Laura Precup o găsiți la Clinica Prevent din Alba Iulia, în baza unei programări telefonice anterioare. Mergeți să deveniți bine! Cu voi, cu ceilalți!