Interviuri

77 de ani de la eliberarea supraviețuitorilor din lagărele de la Auschwitz-Birkenau

Între ei, tatăl și unchiul Liei Borza, președinta Comunității Evreilor din Alba Iulia

Un interviu cu mai multe răspunsuri decât întrebări! 

În România, Guvernul susține modificarea Legii educației naționale în vigoare pentru includerea disciplinei școlare „Istoria Evreilor. Holocaustul” ca disciplină obligatorie în învățământul liceal și profesional, începând cu anul școlar 2023 – 2024. Demersul a tulburat apele ultranaționaliștilor care și-au amintit, brusc, că noi, românii, nu ne cunoaștem propria istorie, că nu înțelegem pe deplin ceea ce a însemnat comunismul pentru România nici măcar noi, cei care l-am prins, cu atât mai puțin noile generații. Dar cine ne-a oprit? Cine ne-a ținut și ne ține să nu ne învățăm istoria, doar se predă de atâta amar de vreme? Cine nu a avut interes să apară o materie separată despre comunism și ororile lui, aplicat pe țara noastră? Și de unde atâta rezistență față de sedimentarea istoriei altora, minoritate conlocuitoare până la urmă? De ce nu trebuie să menținem viu în memoria colectivă Holocaustul căruia i-au căzut victime 6.000.000 de evrei din toată Europa? Holocaust la care, pe plan local, și-au dat concursul și o parte dintre legiuitorii vremelnici ai României? Iar dacă nu s-a prins de capul nostru, în generații la rând de școleri, istoria propriei țări, de unde frica asta, soră cu ura, că s-ar putea prinde istoria altora? A, or fi observat și ei că se ridică o generație nouă, pentru că se ridică, o observ zilnic, interesată de istorie, de cărți, să știe, să priceapă, pentru ca ulterior să decidă singură, și în cunoștință de cauză, cine, ce și unde a greșit! Dar mai ales să își decidă soarta, fără să repete greșelile altora!

27 ianuarie, Ziua Internațională a Holocaustului. De ce 27 ianuarie? Pentru că exact în această zi, în anul 1945, forțele aliate au eliberat lagărul de concentrare și de exterminare Auschwitz-Birkenau. Între cei care au apucat ziua eliberării, unchiul și tatăl doamnei Liei Borza, președinta Comunității Evreilor din Alba Iulia. Despre comemorarea de joi, de la sinagogă, despre evrei de ieri și de azi și despre întrebările profund personale rămase încă fără răspuns, am avut ocazia să povestesc cu doamna Lia Borza, preț de câteva ore, sâmbătă, 29 ianuarie 2022. Ne-am întâlnit la comunitate, adică în casa ultimului rabin de Alba Iulia, Maurițiu (Moritz) Krausz. Nu-i exclus ca aici să fi locuit și rabinul Paneth, cel care a ridicat sinagoga din centru, prima sinagogă de zid din Transilvania, finalizată în 1840. La intrare, în tocul de lemn ce îmbracă zidul gros dintre ușile de acces, un tub micuț, încastrat, îmi atrage atenția. Numai de nu aș uita să întreb ce o fi acela…

Urbea Mea: Câte persoane numără astăzi comunitatea evreilor din Alba Iulia și dacă ați remarcat fluctuații în anii de când sunteți președintă a organizației? 

Lia Borza: Astăzi, comunitatea numără 50 de persoane, dar nu sunt toți evrei. În anul 2005 erau 45. Numărul membrilor comunității a rămas cumva constant, doar numărul evreilor din comunitate a scăzut. A crescut numărul celor afiliați, neevrei, și al celor cu ascendență evreiască. Trebuie să știți că, pentru a fi considerat evreu, există o condiție, dacă ea nu este îndeplinită, nu ești evreu. Respectiv trebuie să te fi născut dintr-o mamă evreică. Dacă tata sau bunicul este sau a fost evreu, și poți dovedi asta, atunci ai ascendent evreiesc, dar nu ești evreu. De altfel, poate că ar fi interesant de știut și că nu au parte de căsătorie religioasă decât cuplurile de evrei, doar ei sunt căsătoriți de rabin, un el și o ea născuți de mame evreice. Deși la prima vedere poate părea absurd, pentru religia iudaică, ca de altfel pentru oricare religie, perpetuarea învățăturilor și a apartenenței este deosebit de importantă. De ce nu ești evreu dacă ai tată evreu? Au fost vremuri când paternitatea era incertă, în plus, ca în orice altă religie sau minoritate națională, dacă vreți, mama este, în mod preponderent, cea care crește și educă copiii în spiritul unei religii sau al unei culturi. În acest sens există o vorbă la noi, care îmi place foarte mult, și care reflectă exact importanța perpetuării acestui neam greu încercat: „Ești evreu dacă ai nepoți evrei!”.

Urbea Mea: În aceste condiții pare destul de complicat să îți găsești perechea perfectă. Există și alte comunități de evrei în județ?

Lia Borza: În Alba nu mai sunt astăzi alte comunități de evrei. În toată România sunt 39, nu sunt organizate la nivel județean pentru că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost forțați să se grupeze în marile orașe, iar pentru constituirea unei comunități este nevoie de minimum 10 bărbați evrei care să cunoască ritualul sinagogal. Sinagoga propriu-zisă nu este o condiție, există comunități unde nu există sinagogă, ceremoniile se țin în case de rugăciune, de unde nu lipsește Dulapul Sfânt, în care se țin Torele. Mărturie a trecerii evreilor prin lume, și a șederii lor în mai multe puncte din județ, au rămas cele 19 cimitire, cu un total de 3.000 de morminte, aflate toate în grija comunității noastre. Alba Iulia, Aiud, Sebeș, Blaj, Teiuș, Abrud, Ocna Mureș, Zlatna, Vințu de Jos, Ighiu, Șilea, Sâncel, Sânmiclăuș, Cetatea de Baltă, Lopadea Nouă, Pănade, Mihalț, Valea Lungă, aici sunt înmormântați evreii generațiilor de dinaintea noastră. Din păcate, pe multe dintre pietre nu se mai poate citi nimic, iar acolo unde se poate, scrie, să spunem: „Ițic al lui Avram”. Care Ițic, care Avram? Eventualii urmași nu-și mai pot identifica strămoșii. Am încercat și pe cât s-a putut am recuperat, cel puțin pentru Alba Iulia, din registre și documente de arhivă, cât de multe nume s-a putut. Dar în zona rurală, scrisul, acolo unde am găsit documente, este de multe ori indescifrabil.

Urbea Mea: Care este astăzi situația sinagogii din Alba Iulia și în ce condiții poate fi ea vizitată?

Lia Borza: Până la renovarea ei, care a durat nu mai puțin de 6 ani, din 2012 până în 2017, nu am putut să o deschidem pentru vizitare, sub nicio formă. Se afla într-o stare deplorabilă și nu ar fi avut niciun sens. Totuși, cu bani de la Secretariatul de Stat pentru Culte, am început ambițioasa lucrare de renovare, continuată apoi cu bani de la Federația Comunităților Evreiești din România (FCER). După inaugurare, în parteneriat cu muzeul, cu universitatea, cu liceul de arte, cu biblioteca județeană etc. am găzduit aici tot felul de evenimente, concerte, conferințe, lansări de carte. Grupuri de vizitatori, evrei sau neevrei, din țară și străinătate, au venit să vadă această sinagogă, ridicată de rabinul Yeheskel Paneth. Rabin nu doar de Alba Iulia ci rabin șef al Ardealului, acesta a fost un om deosebit de înțelept, iar urmașii lui din toată lumea vin și în zi de astăzi la mormântul lui, din cimitirul din Alba Iulia, pentru a se ruga și a-l omagia. Știu exact și calculează a câta generație sunt și este pentru ei un titlu de onoare să se tragă din rabinul Yeheskel Paneth.

Astăzi sinagoga este mai puțin vizitată, nu mai sunt evenimente, asta și din cauza pandemiei. Să o ținem mereu deschisă ar fi foarte costisitor pentru comunitatea noastră. Totuși, încă de la inaugurarea de după renovare, numărul meu de telefon este la avizier, avem adresă de e-mail, pagină de facebook, oricine dorește să viziteze sinagoga o poate face stabilind apriori data și ora. Suntem deschiși față de comunitate, am dovedit asta în nenumărate rânduri, tot ceea ce ne dorim este să fim abordați cu respect, dacă nu cu prietenie.

Urbea Mea: Cum a trecut ziua de joi pentru dumneavoastră și ce a însemnat, practic, comemorarea din 27 ianuarie?

Lia Borza: Ca în fiecare an, am primit cu entuziasm vizita unui grup de elevi de la Colegiul Economic „Dionisie Pop Marțian”, 40 de copii. Prin intermediul profesorilor coordonatori, Lavinia Dobra și Adrian Simion, ne-am înțeles cu privire la ora întâlnirii și am organizat pentru ei o expoziție de obiecte de cult, le-am prezentat sinagoga, istoricul ei, și am fost plăcut surprinsă să văd că știau deja unele aspecte, dar și că au avut întrebări. S-a vorbit atât despre Holocaust, despre soarta evreilor din România, dar și despre drepturile omului în general. Au aprins 6 lumânări comemorative, pentru cei aproximativ 6.000.000 de evrei care au murit exterminați. Am povestit apoi despre sinagoga din Alba Iulia, despre comunitate, ba chiar am gustat și prăjituri tradiționale de Purim, următoarea mare sărbătoare a evreilor, din luna martie. Le-au făcut chiar ei, elevii, în laboratorul de la colegiu, după rețeta tradițională pe care mi-au solicitat-o cu doar câteva zile înainte. Hamantachen, urechile sau buzunarele lui Haman, așa se numesc. Sunt prăjiturele în formă de triunghi, din aluat umplut cu mac, nucă, ori gem. Și cred că rețeta a fost una cât se poate de nimerită pentru această ocazie, întrucât acest Haman este personajul negativ dintr-o altă epocă în care s-a dorit exterminarea evreilor. De altfel, de Purim se comemorează eliberarea poporului evreu din Imperiul Persan-Babilonian antic, după execuția lui Haman, în 427 î.d.Hr., și în urma decretului reginei Estera, cea care a rămas în istorie ca eroină, cea care a dejucat planul diabolicului dregător al împăratului.

După plecarea grupului de elevi, am citit rugăciunile specifice pentru pomenirea morților și m-am rugat pentru sufletele lor.

Urbea Mea: Care a fost situația evreilor din Transilvania de atunci? Știu că între cele 6.000.000 de victime din toată Europa s-au numărat și rude apropiate dumneavoastră.

Lia Borza: În Alba, din ce am citit și m-am documentat, nu au fost deportări, doar în Transilvania de Nord, iar granița era undeva la Feleac. Evreii din Alba au fost forțați să părăsească localitățile în care era stabiliți și să se mute în orașele reședință de județ. Au avut parte de alte suferințe, dar au rămas aici. Evreii care locuiau în Alba Iulia în timpul Holocaustului nu au fost deportați, dar bărbații au fost duși la muncă obligatorie, la construcții de drumuri și căi ferate. Pe de altă parte, ulterior s-au mutat aici evrei care trecuseră prin deportare, printre care și tatăl meu. Rudele din partea mamei, și sunt numeroase, tatăl ei a avut încă 9 frați, nu au fost deportate, dar familia tatălui meu era atunci în Dej, pe ei i-au luat și i-au dus în lagăr, în 1944. Tata avea 16 ani. În mai 1945, din lagărul de concentrare Mauthausen au mai ieșit doar el și un frate, mama și sora lui mai mică nu au supraviețuit. Marcovits Paul, tata, a primit la ieșirea din lagăr un certificat provizoriu de identitate, copia lui este tot ce mi-a rămas ca mărturie a unei orori ce m-a lăsat fără jumătate din familie. Bunicul, din ce mi-au povestit, deși a fost eliberat în viață, a murit pe drumul de întoarcere sau imediat după. La 17 ani, tata, după un an de lagăr, a ieșit fără mamă, fără soră, iar la scurt timp a rămas și fără tată. Nu ne-a vorbit niciodată despre ce a îndurat acolo, și când se întâlnea cu fratele supraviețuitor, unchiul meu, vorbeau puțin și în șoaptă. După moartea tatei, într-o vizită în Israel, acolo unde a emigrat prin anii `60, l-am întrebat pe unchiul meu despre celelalte rude ale noastre, ce s-a întâmplat cu ele. „Nu știu sau poate nu vreau să îmi aduc aminte!”, acesta a fost răspunsul lui și nici în zi de astăzi eu nu îmi cunosc, în viață, vreo altă rudă de pe partea bunicului patern, doar din partea bunicii paterne. Pot doar să îmi închipui că au pierit exterminați. La Auschwitz, deși de-a lungul timpului s-au organizat destule vizite comemorative, nu am putut să merg niciodată. Nu pot nici astăzi și știu că nu am să merg vreodată. Nici la filme documentare ori artistice pe tema Holocaustului nu mă pot uita, nu pot!

Vă amintiți de tubul încastrat în tocul ușii de la intrare? Nu am uitat să întreb! Se numește mezuză și este un obiect de cult iudaic. Casele evreiești aveau pe vremuri, dacă nu în tocul fiecăreia dintre uși, măcar la cea de la intrare, mereu pe partea dreaptă, un tub încastrat, din lemn ori metal, în care se află un pergament pe care stau scrise două pasaje biblice, din Deuteronom, care rezumă credința acestui popor ales: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău și cu toată puterea ta. Să fie cuvintele acestea pe care Eu ți le poruncesc astăzi, în inima ta. Să le repeți copiilor tăi și să le vorbești când stai acasă și când mergi pe drum, și când te culci și când te trezești. Să le legi ca semn pe mâna ta și să fie ca fruntar între ochii tăi. Să le scrii pe tocurile ușilor casei tale și ale porților tale.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Vă recomandăm și

Back to top button