INTERVIU: De vorbă cu mama Emmei. O poveste cu emoție, cu lacrimi și zâmbete despre o familie frumoasă

Când Dumnezeu greșește, îndreaptă prin oameni!

După șase luni petrecute prin spitalele din România, cu ajutorul vostru, de 1 Martie, Emma duce mărțișor medicilor din Barcelona, numai să o scape de „greierașul din burtică”, vinovat de furtuna din căpșorul ei

Când unui copilaș fără de vină i se întâmplă o nenorocire, oricât ai fi de credincios, trăiești o secundă de îndoială cu privire la Divinitate. Poate nu într-atât încât să o contești, dar să o cataloghezi drept greșitoare, cu siguranță! Doamne, ai greșit! Lecția asta mult prea grea, paharul acesta mult prea plin, nu erau pentru Emma, fetița de 5 ani, din Drâmbar, care așteaptă acum, pe un pat de spital din București, între repetate crize de epilepsie care-i întrerup joaca de copil, un avion spre Barcelona. Un zbor care o va muta într-un alt salon, pe un alt pat, într-un alt spital…

E dimineață, prima zi de vară a lui 2022. Soarele pe cer, familia din Drâmbar se pregătește de o nouă zi împreună. Emma vrea în piscină. Mama o privește cu drag, dar e cam devreme, întoarce capul preț de o secundă, atât, și nimic nu a mai fost la fel!

Oricât ar fi de bolnavi, copiii nu își iau în serios boala, nu vorbesc despre ea, nu se plâng. Bandajați, umflați, cu cearcăne și cu branule atârnate de mânuțe, se joacă în continuare. Plâng atunci când doare, când nu doare, luptă prin firescul de a-și continua jocul, zâmbesc, fac nazuri și ghidușii. La fel e și Emma, așteaptă să se mute greierașul care și-a făcut cantonament la ea în burtică, „cu frigider și tobogan” cu tot.

„Îl aud pe tati cum o striga disperat, Emma, Em, Em iubito, alerg spre ei, se chinuia s-o țină cu bățul de la plasa de curățat piscina. Intru în apă, o iau repede pe brațe, era inconștientă și privirea tulbure spre stânga. Era moale ca o plăcintă.”

Emma nu e singurul copilaș al familiei, are o surioară mai mică ce o așteaptă acasă. O așteaptă să o învețe să fugărească găinile, așa cum numai Emma știe, și să le hrănească și să le iubească. O așteaptă să se joace și o așteaptă și pe mami, de care îi e dor și nu îi pasă de greieri cu tobogane și spitale, își vrea familia înapoi.

„Îl strig disperată pe Ducu, strig la ea, începe să-și revină. Întrebam mereu: Mă auzi? Câte degete îți arăt? Ridica degetele și arata două! Ne-am uitat unul la altul zâmbind, cumva ușurați că e bine, dar nu era. Copilul meu nu poate avea nimic, nu are nimic. Dar avea. Apoi au început plimbările prin spitale, Alba, Cluj, și București, unde suntem din 1 septembrie”.

Au găsit o clinică, în Barcelona, San Juan de Deu, care îi putea primi pentru mai multe investigații, însă costurile erau mult peste puterile lor. Conștienți că acesta era doar începutul, au decis să vândă casa în care stau, să ia fetele și să plece din ceea ce a fost universul lor de până atunci. Dar e iarnă, o vânzare durează cine știe cât și Emma nu mai are timp!

Să ceri ajutor poate fi cel mai greu lucru din lume. Înseamnă să recunoști, public, că nu mai poți, că ești depășit de situație. Că tocmai tu, care mereu te-ai descurcat, care ai muncit pentru fiecare lucru pe care îl ai, nu mai ai soluții.

„Era într-o duminică, iar Emma nu era deloc bine, am scris mesajul și l-am șters de cel puțin 5 ori. Mai ales că nu aveam deloc suportul lui Ducu, el nu era deloc de acord cu asta. Acum simțeam să strig după ajutor, iar în următoarele minute mă răzgândeam, crezând că o să o scoatem noi, cumva, la capăt.”

Gândul acesta, blasfemic pentru unii, cum că Dumnezeu a greșit, mi-l asum! Dar tot Dumnezeu mă iartă și, iată, ce a greșit, a început să îndrepte! A făcut o primă minune prin noi, cei care alcătuim comunitatea celor care nu au rămas surzi la strigătul de ajutor al mamei, copleșită de disperarea cea mai crâncenă, aceea de a nu-ți putea ajuta propriul copil. Să vrei să-ți dai ani din viață, ba chiar și cei care ți-au rămas, doar să-ți faci copilul bine, dar să nu ai această opțiune.

Cu un click, mesajul a ajuns pe Facebook, pe pagina personală a mamei, unde a rămas, în ciuda furtunii din mintea ei. De aici a fost preluat de majoritatea presei locale, iar cazul a stârnit o solidaritate fără precedent. În nici 24 de ore, pentru Emma s-au donat peste 20.000 de euro. Banii pentru Barcelona!

„Doamne, foarte mulți oameni au donat! Pe unii îi cunoaștem, alții ne cunosc ei pe noi, sau pe familiile noastre, dar mulți sunt și vor rămâne necunoscuți. Niște necunoscuți cărora le suntem profund recunoscători, și îmi pare rău că BT-ul nu-mi dă opțiunea de a mulțumi fiecăruia în parte”.

Encefalita autoimună sero-negativă, epilespie cu crize focale rezistente la tratament, sindrom cushing latrogen, acestea sunt primele diagnostice primite de fetița de 5 ani, care așteaptă acum un avion. De 1 Martie duce mărțișor medicilor din Barcelona, are programare.

„Emma este neschimbată, mereu cu zâmbetul năzdrăvan pe buze. Momentan, crizele nu par să o afecteze, însă medicii sunt îngrijorați cât îi va mai rezista creierașul, cu atâtea crize, sute pe zi. Electroencefalograma arata ca și cum ar fi o furtună în capul ei. S-a maturizat enorm, într-un timp atât de scurt. Cât despre mine, sunt prea multe stări ca să pot restrânge totul într-un singur text, am murit și am înviat sufletește tot de atâtea ori.”

Ce va fi la Barcelona? Nimeni nu poate ști cu siguranță. Li s-a spus că durata spitalizării poate varia de la o lună la șase, în funcție de diagnostic și tratament. O vor lua de la capăt cu investigațiile… Drumul e lung, dar călătoria spre recuperare a devenit posibilă datorită vouă, celor care ați donat și care m-ați făcut să cred din nou în oameni, și într-un Dumnezeu care pe toate le vede, și toate le îndreaptă!

„Mi-ați smuls un oftat din adâncul sufletului și vă mulțumesc! Vă simt și vă cuprind, sunteți atât de mulți cei care sunteți alături de noi. Sprijinul, atenția și căldura voastră sunt atât de valoroase pentru noi. Ajungi în momente pe care nu vrei să le trăiești, când ți se dă mai mult decât crezi că poți să duci, când începi să înțelegi că viața nu e ta și că nu poți să faci ce vrei cu ea, însă din dragostea pentru copiii noștri nu avem voie să ne pierdem speranța, pentru că ei sunt SPERANȚA noastră!

mama Emmei, Cristina