Interviuri

INTERVIU Nicu Alifantis: „Cântecele apar doar atunci când găsesc numitorul comun între trăirile mele și ale poetului”

Vacanțe de vară la Blandiana și 5.000 de lei, în `76, pe-o cântare la căminul cultural.

Ce altceva mai poți afla la o poveste cu Nicu Alifantis, da, acel Nicu Alifantis, citiți în interviul de mai jos!

A fost Nicu Alifantis la Alba Iulia, în concert, cu tot cu trupa ZAN, să tot fie mai bine de o lună de atunci. Ni l-a adus biblioteca județeană, care începe să concureze cu restul intituțiilor de cultură din oraș și la capitolul evenimente. Și, ca tot omul care scrie la revistă, am zis că numa` bine ar fi să-l prind pe artist la un interviu. Dar, apropo, dacă nu ești Andi Moisescu, greu ajungi chiar față în față cu greii din muzica românească, prin urmare, interviul de mai jos s-a materializat pe e-mail. Cu intervenții am făcut rost de adresa care era la vedere, pe site-ul omului (alifantis.ro). Am scris întrebările, mi-am exprimat admirația, regretul de a nu fi vorbit pe viu, și speranța de a primi niscai răspunsuri. Trimis! După câteva zile, tot liniște. Mno, nu se uită Alifantis la tot provincialul. „Vezi în spam!”, sună un sfat prietenesc. Și acolo era, în spam, dragul de el, de e-mail, cu răspunsuri cu tot! Taci că-i om Alifantis, de-al nostru, nu extraterestru! Bun, bunuț, dar l-am lăsat să se odihnească câteva săptămâni, nu am să mă justific de ce, dar de ales nu am avut, pentru ca mai ieri să mă aștern la transpus interviul pe hârtie, cum ar veni.

Și, șoc! Ce să mai fie răspunsurile acolo? SF, tată, curat voodoo! Erau doar politețurile și formulele de întâmpinare și adio între mine și marele Alifantis. Mvai! Fuguța, am scris e-mail nou, nouț, cu cenușa scuturându-mi-se din cap, un e-mail explicativ și iar cu regret și cu speranță, admirație și declarată nevinovăție față de nepublicarea, încă, a interviului pentru care mi-a răspuns prompt și fără vreo atitudine condescendentă. Și a venit și al doilea e-mail, bine, tot în spam s-a dus, dar am știut să-l caut! Cu această probă la adunarea concursurilor de împrejurări care au condus la aceeași concluzie, conchid fără echivoc: Nu-i doar unul dintre cei mai mari cantautori folkiști din România, artist complet, dar mai e și om, unul bun! Să trăiți, domnule Alifantis!

Foto: Anca Iacob

Urbea Mea: Nu cred că nu vi s-a întâmplat, în cei 50 de ani de activitate, „declarați” la Alba Iulia, cu ocazia concertului Alifantis&ZAN, să nu vă pice rău vreo solicitare de cântare. Cum procedați când doriți să refuzați o propunere de colaborare, vreun concert? Cum refuzați, frumos, primăria din Cucuieții din Deal, de exemplu? Și care sunt motivele pentru care Nicu Alifantis ar alege să nu cânte pentru un anumit client, până la urmă? Dacă doriți să și exemplificați, nimic mai spumos și benefic pentru cititorii mei!

Nicu Alifantis: Mi s-a întâmplat, încă din tinerețe, pe la începuturile mele în ale spectacolelor. Era în 1976. Scosesem deja nasul destul de tare în ale showbiz-ului mioritic de tip socialist. Primesc într-o zi un telefon de la un anume domn Petru Bârlea care, politicos, îmi face o invitație să cânt la Casa de Cultură, în două concerte. Îl refuz la fel de politicos pentru că vedeam cu ochii minții, în timp ce vorbeam cu dânsul la telefon, harta și localizam cât de departe-i Sighetul.

După o săptămână revine cu invitația. Continui să mă dau ocupat, drept pentru care au mai urmat câteva telefoane. Epuizasem toate mijloacele de-a scăpa de acest drum, însă personajul Petru era extrem de insistent. Îmi vine idea salvatoare. Îi cer o sumă uriașă pentru acea vreme, 5000 lei pentru cele două concerte. Surprinzător, zice da! Clar, de data asta n-am avut nici noroc și nici loc de-ntors. Îmi dă instrucțiunile: să iau avionul până la Baia Mare, acolo mă va așteptă o „Simca” aurie care mă va duce la Sighet. Așadar, mă urc în avion, ajung la Baia Mare, ies din aeroport, în parcare „Simca” aurie. Mă întâmpină un domn înalt, zvelt, zâmbitor, se recomandă Pătru Bârlea și plecăm spre Sighet. În mașină discutăm de una, de alta, scoate un plic cu onorariul pe care-l cerusem, mi-l dă fără niciun comentariu, îi mulțumesc, după o oră și jumatate de mers ajungem în Sighet. Cazare, urmează o mică plimbare prin oraș, masa de prânz, odihnă, apoi cele două spectacole. Succes mare! Aflu cu această ocazie că şi Petru cânta, muzică populară, habar n-aveam, că avea un single scos de Electrecord. Într-un final, încheiem seara apoteotic cu slană, pită, ceapă și pălincă, omorând astfel timpul rămas până la plecarea spre București. Întoarcerea o stabilisem cu trenul, la vagonul de dormit. La un moment dat, Petru mă întreabă dacă m-am simțit bine, dacă mi-a plăcut la Sighet și dacă voi reveni. Îi răspund fără să stau pe gânduri că da, sigur că mi-a plăcut, că-i mulțumesc pentru tot, că mi-a făcut plăcere să îl cunosc și că mai vin dacă mă va mai invita. El îmi spune senin cu zâmbetul pe buze: „Bine-nțeles că te mai chem, pentru că ne ești drag, da’ să știi că data viitoare nu-ți mai dau banii ăștia. Știu că mi-ai cerut atât de mult pentru că ai vrut să scapi de mine, că-s cicălitor, că-i departe Sighetul, dar și noi suntem oameni…”.

Și încă ce oameni, mi-am zis. Am primit o mare lecție de omenie și de viață totodată din partea lui Petru. Într-adevăr, între oameni nu trebuie să existe niciodată distanțe. De-atunci am rămas prieteni, ne-am mai întâlnit, am mai colaborat de câteva ori.

Sigur asta a fost o întâmplare hazlie cu final fericit, dar din care am tras învățăminte, după cum am spus. Au existat și există însă situații în care e bine să fii prudent cu o anume categorie de „organizatori” pe care nu-i cunoști. Eu am avut baftă datorită unui „miros” pe care-l am la oameni, așa că atunci când simt că ceva nu este în regulă, găsesc sigur un motiv să ocolesc colaborarea.

Urbea Mea: Ce vă inspiră? De unde vă alimentați creativitatea, atât pe partea muzicală, dar și pe cea scriitoricească? Ce determină aducerea pe lumea noastră a unui cântec nou ori a unei poezii?

Nicu Alifantis: Nu există șabloane sau rețete. Cântecele și poeziile se nasc pur și simplu, vin de la sine, din acumulări de trăiri, întâlniri, sentimente, gânduri. Vorbim aici de o anume stare, de eliberarea a ceea ce port în mine, pentru a face loc altor și altor trăiri. Dar vă pot spune că dacă apuc să scriu o poezie, de exemplu, nu mai pot s-o pun pe muzică. Au fost doar câteva excepții pe care le număr pe degetele de la o mână. Cântecele apar doar atunci când găsesc numitorul comun între trăirile mele și ale poetului. Nu mi-am propus niciodată să fac un cântec sau să scriu o poezie.

Urbea Mea: Și, în aceeași ordine de idei, ce face Nicu Alifantis în perioadele de „platou”? Care a fost, dacă a fost, cea mai lungă perioadă de acest fel și cum ați depășit-o? Recomandări pentru artiștii aflați într-o situație similară?

Nicu Alifantis: Nu-mi place să fac recomandări, nu sunt eu buricu’ pământului. Eu gândesc astfel: Nu e bine să forțezi niciodată uși care se vor deschide de la sine mai devreme sau mai târziu. Dacă apare un moment de „platou” cum îi spuneți, îl las să se consume de la sine. Cred din ce în ce mai tare că toate întâmplările din viața noastră, fie civilă, fie profesională au un moment al lor când trebuie să se întâmple.

Urbea Mea: Cine îl valorizează pe Nicu Alifantis? Se mai pune problema, la experiența pe care, evident, o aveți, de nevoia de confirmare? Care a fost, în acest sens, cea mai frumoasă dovadă de prețuire artistică de care ați avut parte?

În primul rând Publicul. La concerte, când strecori câte-un cântec nou, simți imediat reacția spectatorilor. Pentru mine contează foarte tare percepția celor din sală. Apoi cei apropiați mie. Familia, un grup restrâns de prieteni printre care sunt și câțiva artiști remarcabili a căror părere contează foarte mult pentru mine. Cât despre cea mai frumoasă dovadă de prețuire, cred că e faptul că încă exist pe scenă după atâta timp și asta numai și numai datorită Măriei Sale Publicul.

Urbea Mea: Și acum, un exercițiu de imaginație! Sâmbătă seara, în mod absolut excepțional nu aveți niciun angajament, nici singur, nici cu ZAN, nici emisiune radio ori TV, sunteți liber. Intrați pe net și vă rezervați un loc la…?

Nicu Alifantis: O să vă dezamăgesc, dar prefer să stau acasă, alături de ai mei. Am acumulat multe absențe față de ei și mi-ar trebui foarte multe zile ca să ajung să le motivez.

Urbea Mea: Pe cine ar merge Nicu Alifantis să-l (să-i) vadă în concert? Ori jucând pe scenă? Și care a fost ultimul bilet pe care vi l-ați cumpărat și la ce?

Nicu Alifantis: Orice artist străin important  pe care-l văd rar live sau un spectacol nou de teatru. Și slavă Domnului, artiști importanți sunt destui și nu cred că ne ajunge viața asta să-i vedem în concert. Avem o restanță foarte mare și e greu, aproape imposibil de recuperat.  Iar ultimul bilet l-am cumpărat la Sting, pentru că-mi place foarte tare.

Foto: Anca Iacob

Urbea Mea: Unde mergem să vă vedem pe dumneavoastră toamna aceasta? Ce provocări v-ați mai autoimpus? Ce ne mai pregătiți, pe termen mediu și lung?

Nicu Alifantis:Concerte în țară și câteva pe afară, toate vor fi anunțate din timp pe Newsletter, pe Site-ul meu și pe pagina de Facebook oficială. Cât despre planuri am multe, dar prefer să nu le dezvălui încă pentru că nu vreau să nu-l fac pe Dumnezeu să râdă de planurile mele de viitor. Toate la timpul lor!

Urbea Mea: Și pentru că trebuie să aduc acest mini-interviu acasă, acasă la mine, la Alba Iulia, care este prima amintire pe care o aveți cu Alba Iulia, care cea mai dragă, și cum ați descrie publicul albaiulian, în condițiile în care, cu siguranță, fiecare audiență are ”apucăturile” ei, în funcție de zona geografică?

Nicu Alifantis: Ajungeam destul de des la sfârșitul anilor ‘60 la Alba Iulia. Parte din vacanțele din copilărie mi le-am petrecut la Alba, la Vinț, la Blandiana. Mătușa Marioara – sora tatălui meu a fost măritată cu unchiul Jean, care era din Blandiana. Petreceam veri întregi la stână pe Muntele Mic, cu tatăl unchiului Jean care era cioban. Ori de câte ori veneam în zona asta, parcă pășeam în altă țară. Oamenii, graiul, obiceiurile erau atât de diferite de tot ce întâlnisem eu la mine la Brăila încât eram absolut fascinat. Cel mai tare îmi plăcea răcoarea serilor și a dimineților de la stână, mirosul și gustul zerului și, balmoșul…

Urbea Mea: Pentru disponibilitate, răbdare și răspunsuri, vă mulțumim!

Sursa foto: Anca Iacob, Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vă recomandăm și

Back to top button